Paștile Blajinilor

Această sărbătoare, denumită și Paștele Rohmanilor sau Mătcălăul, are loc în lunea de după Duminica Tomii, la opt zile după Duminica Sfintei Învieri.

În tradițiile noastre, Blajinii sunt cunoscuți și sub denumirea Rohmani. Potrivit unor vechi scrieri, aceasta vine din limba tracă, de la Zeind-Roymenos (Sfântul Luminos), nume dat Cavalerului Trac, o zeitate cunoscută în antichitatea dobrogeană, olteneasca și transilvană. Mătcălău vine de la patronul fetelor care, în această zi, se prind „mătcuțe”, adică surate, surori de cruce.

Se spune că Blajinii fac parte dintre oamenii primordiali și trăiesc pe Ostroavele Albe ale Apei Sâmbetei, râul mitic aflat la hotarul dintre cele două lumi.

Preocuparea lor este postul și rugăciunea pentru cei vii. Pentru că, deși virtuoși, nu știu să calculeze când sunt Sfintele Paști, creștinii le vestesc această bucurie în prima luni după Săptămâna Luminată. Astfel, fetele „fecioare” și femeile „iertate” le trimit coji de ouă pe apă, vestind, în acest fel,  Sfânta Înviere.  

Crezându-se că acum se întorc sufletele celor adormiți pentru a se ospăta, în unele zone etnografice, oamenii merg la cimitire, pun flori pe mormintele celor dragi și dau ouă roșii, miel, vin, pască și cozonac de pomană. 

De asemenea, unii credincioși aduc preotul la morminte pentru a citi pomelnicul celor adormiți, știuți și neștiuți, dar, în alte zone, pentru că Biserica nu are menționată nicăieri o rânduială specifică acestei slujbe, obiceiul nu este ținut.

Blajinii sunt considerați stâlpii pământului și se crede că, fără ei, pământul s-ar scufunda în haos.

Maria Golban Şomlea

- Specialist în Comunicare Interculturală -

Tradiţii în „făurar”

           Denumirea acestei luni  derivă din latinescul „februarius” – de la „februa” – luna în care avea loc „Festivalul de purificare”.

Purificarea era menită caselor şi câmpurilor, astfel, toate lucrurile vechi din case erau aruncate iar pământul era pregătit pentru însămânţările de primăvară.

Februarie a fost adăugată în calendarul roman în secolul al VII-lea î.Hr., împreună cu luna ianuarie.

În anii bisecți, februarie are 29 de zile, iar în cei nebisecți, are doar 28 de zile.

Luna februarie este marcată de două sărbători populare mai importante: Ziua Ursului şi Dragobetele.

În calendarul creştin ortodox, la această dată se prăznuieşte Întâmpinarea Mântuitorului Iisus Hristos.

Denumirea populară a lunii februarie este „Faur” şi vine de la meşterii fauri ai vremurilor străvechi, lucrători ai fierului, care pregătesc uneltele de muncă pentru deschiderea sezonului agrar.

Pentru că are 28 sau 29 de zile, Faur este considerat fratele cel mic al lunilor anului.

Vremea acestei perioade reflectă capriciile copilului Faur: când acesta râde, vremea e frumoasă, când e supărat şi plânge, suflă viscolul şi pietrele crapă de ger.

„Numele şi reprezentarea lui alegorică se întâlnesc într-un basm mitic în care este vorba de legenda lunii februarie.

În general, Anul este personificat printr-un moş cu vie pe rod şi 12 feciori, care purtau numele celor 12 luni. Cei doisprezece feciori au lucrat la vie, au cules-o, au făcut vin şi l-au pus într-un butoi mare, dându-i 12 cepuri la nivelele corespunzătoare vinului, pentru lunile anului. Cepul de la fundul butoiului era cepul lunii Făurar, deoarece era fratele cel mai mic, şi el lua ceea ce rămânea în butoi. Fiecare frate trebuia să bea în luna lui de la cepul lui, care era suprapus lunii anterioare. Fratele cel mic bea mereu de la cepul lui. Fraţii mai mari aşteptau să le vină rândul după ce se termina partea celui mic. Dar Făurar, pasămite, de frig ce era bea mereu de la cepul lui. Când au vrut sa bea în ordinea vârstei, ceilalţi nu mai aveau vin în butoi, pentru că, pe cepul lui Februar, feciorul sorbise tot vinul de deasupra. Fraţii ceilalţi îl fugăresc să-l omoare, însă Prâslea prinsese puteri de atât vin ce băuse şi scăpă nevătămat” (Romulus Vulcanescu, Mitologie română).

În această lună se încheie şezătorile şi, pentru că se apropie sezonul agrar, repararea uneltelor, pregătirea seminţelor pentru semănat şi alte preocupări economice trec în plin plan.

        Prima zi a lunii februarie este şi prima sărbătoare a calendarului pomicol, viticol şi agricol şi îi este dedicată Sf. Trif.

        O legendă din Moldova ne spune că Trif era un petrecăreţ care, într-o zi, pe când îşi ara ogorul, a văzut-o pe Maica Domnului trecând cu Isus de mână spre biserică. Neştiind cine e, Trif a tuşit dupa ea, iar Maica Domnului, supărată, i-a spus: „Nebunule, fie azi ziua ta şi mâine va fi a mea!”, după care, s-a întors din drum.

        De-atunci, lui Trif i se spune Trif Nebunul, iar sărbătoarea sa este ţinută cu o zi înainte de sărbătoarea Maicii Domnului.

        Se mai spune că Trif i-a pazit pe Maria şi pe Iisus de câinii Sfântului Petru, care, fiind ocupat cu păşunatul vitelor, nu era atent la aceştia. Dorind să-l răsplătească, Sfânta Fecioară l-a făcut stăpân peste insecte.

        În această zi, femeile lipesc cu pământ crăpăturile de prin casă, pentru a lipi ochii şi gura viermilor sau insectelor dăunătoare.

        Tot acum, pentru ca lăcustele să nu mănânce porumbul vara care vine, se dă de pomană o strachină cu mălai.

        În Transilvania şi Banat, în prima zi din făurar, bărbaţii curăţau livezile, ardeau crengile uscate şi stropeau pomii cu „apă neîncepută” şi sfinţită, apoi, prin formule magice, invocau soarele. Focul şi apa reprezintă elemente purificatoare şi apotropaice, iar soarele este aducătorul luminii şi al căldurii.

        În Transilvania, această zi se ţine pentru a preveni „stretea” vitelor (fuga acestora în pădure vara).

        Stretenia este şi ziua în care iese ursul din bârlog şi dacă îşi vede umbra, pleacă mai departe, iar dacă nu, intră înapoi, pentru că primăvara va mai întârzia.

        Tot în această zi, are loc Târcolitul Viilor.

        În "Calendarele poporului român", Antoaneta Olteanu descrie obiceiul astfel: „Capul familiei merge la vie în dimineaţa acestei zile cu bundăretele (un fel de caltaboş) şi plosca sau sticla de vin în traistă. Acolo dă ocol, o dată sau de trei ori, viei şi se opreşte la colţurile plantaţiei, unde oficiază următorul cult: taie câte o bucată din bundărete şi o pune pe pământ, lângă butucul de vie, retează o coardă de viţă, unge tăietura cu funingine adunată de pe vatra focului şi amestecată cu untură, picură vin peste butucul de viţă, mănâncă o bucată de bundărete şi bea o gură de vin. În final se pronunţă o formulă magică, sub formă de monolog sau dialog, simultan cu gestica rituală. :

"Doamne, să-mi faci strugurii cât bundăretele!";

"Cum este bundăretele de mare aşa să se facă strugurii de mari!";

"- Bună dimineaţa, vie!

- Mulţumesc, Ilie!

- Faci vin sau te tai?

- Fac!".

Coardele lăsate se pun în cruciş pe piept, se fac cununi aşezate peste căciuli, se aduc acasă unde se plantează, devenind "Norocul Viţei". Proprietarii se cinstesc din belşug şi se întorc acasă cu chiote şi veselie".

A doua zi din „făurar” este ziua în care se celebrează Întâmpinarea Domnului. 

            În tradiţia populară, această zi este numită „ziua ursului”. Se crede că acum este vremea când „se întâmpină iarna cu vara”, timpul frumos al acestei zile indicând o vară călduroasă şi bogată, în timp ce vremea urâtă prevesteşte o vară rece, fără recolte îmbelşugate.

În perioada 1-3 februarie se sărbătoresc Martinii de iarnă, cei care apără vitele de lupi. În aceste zile, gunoiul nu trebuie dat afara din casă, cărbunii nu se vor arunca în curte, în caz contrar, lupoaicele îi vor căuta şi mânca, asigurându-şi astfel fertilitatea.

În 2 februarie, iese ursul din bârlog. Dacă este vreme frumoasa şi îşi poate vedea umbra, e semn că iarna a trecut şi nu se mai întoarce, însă dacă nu e soare va intra în bârlog, pentru încă şase săptămâni.

Dacă în această seară va fi lună plină, înseamnă că anul va fi unul bogat.

10 Februarie: Sf.Haralambie

În calendarul popular, despre Haralambie se spune că este sfântul care are putere asupra ciumei, holerei şi a morţii, de aceea sărbătoarea este ţinută cu sfinţenie în mai toată ţara.

Iconografia românească îl înfăţişează pe Sf. Haralambie ţinând ciuma în lanţ.

„În nordul Transilvaniei, în aşezările de pe Someş, în Bihor, oamenii duceau în această zi la biserică, mălai, grăunţe şi sare. După ce  erau binecuvântate de către preot, le dădeau ca hrană animalelor din gospodărie, pentru a fi sănătoase tot anul. Păstrau însă o parte din această hrană a vitelor, ca leac pentru eventuale boli ale acestora”. (Maria Bocşe, Obiceiuri tradiţionale româneşti din Transilvania).

Se crede că dacă plouă în această zi, atunci va ploua 40 de zile.

În vestul Transilvaniei, femeile coc un colac, îl rup în patru bucăţi pe care, apoi, le aruncă spre cele patru zări, ca jertfă pentru vieţuitoarele pământului.

Tot în această zi, se face pomană pentru cei care nu au murit de moarte bună.

Un alt ritual care era săvârşit în această zi era confecţionarea “cămăşii ciumei”. „Într-o singură noapte, un număr de nouă femei, alese după anumite criterii, torceau tortul, năvădeau firele, ţeseau şi coseau cămaşa ciumei pentru a fi agăţată, înainte de ivirea zorilor, într-un copac de pe hotar, sau, pentru a fi îmbrăcată o păpuşă confecţionată din paie şi pusă în calea ciumei. În unele sate, prin gura acestei cămăşi, treceau toţi membrii obştii. Protecţia magică prin tragerea unei brazde cu plugul tras de boi negri de-a lungul hotarului, sau ameninţarea ciumei prin implantarea pe hotar a unui buştean de stejar cioplit cu chip om, care purta ameninţător un arc cu săgeţi într-o mână şi o sabie în altă mână, este atestată de documentele istorice (…). Cei atinşi de ciumă erau descântaţi, iar cei scăpaţi de moarte, cioclii, înmormântau victimele” (Ion Ghinoiu, 1997, Obiceiuri populare de peste an).

11 februarie - Sfântul Vlasie 

„Sfântul Vlasie” este ziua în care încep să se întoarcă păsările călătoare.

Pentru că Sf. Vlasie este socotit protectorul femeilor însărcinate, sărbătoarea este ţinută de către acestea pentru a „face” copii sănătoşi şi frumoşi.

O credinţă din Moldova spune că, cine respectă aceasta zi nu rămâne niciodată fără bani, iar cei care au pierdut ceva, vor găsi acel lucru dacă se vor ruga Sfântului Vlasie.

            24 februarie – Sântion-Cap de primăvară - este ziua în care începe primăvara, ziua dedicată dragostei şi fertilităţii. Se presupune că azi „se sloboade glasul păsărilor”.

În sudul ţării, în această zi se sărbătoreşte Dragobetele (fiul Babei Dochia), identificat cu Cupidon în mitologia romană şi cu Eros în mitologia greacă. În unele zone, Dragobetele poartă numele Năvalnicul, flăcău care ia minţile fetelor şi tinerelor neveste. Se crede că datorită comportamentului său, cam obraznic faţă de Maica Domnului, aceasta l-a transformat în floarea cu acelaşi nume.

Este ziua îndrăgostirilor, tinerii petrec, merg după flori, nu se ceartă ca să nu fie învrăjbiţi tot anul. În această zi, fetele îşi fac farmece de dragoste.

Azi păsările se împerechează şi încep să-şi construiască cuiburile.

Se spune despre cei care au rămas fără pereche până azi, că vor rămâne tot anul singuri, la fel ca păsările care, neîmperecheate în această zi, vor rămâne fără pui până la viitorul Dragobete. Pentru a nu strica rostul împerecherii, în această zi nu se sacrifică păsări.

Theodor Aman - Hora la Aninoasa

Cine nu sărbătoreşte Dragobetele, nu va avea parte de dragoste în cursul anului, iar cel care o face, va fi tot timpul îndrăgostit şi ferit de boli.

Fetele şi tinerele neveste se spală cu apă din „zăpada zânelor” (zăpada rămasă netopită până la Dragobete), pentru sănătate, tinereţe şi frumuseţe, pe care o folosesc şi pentru descântece de dragoste.

·        Meteorologie populară:

- dacă la Dragobete vor cânta bufniţa şi piţigoii, în curând vine primăvara;

- îngheţul şi vânturile de miazănoapte prevestesc an mănos;

- dacă este vânt, vara va fi secetoasă; dacă tună, vara vor fi furtuni şi grindină.

             Maria Golban Somlea

 

SÂNTANDREI

Ajunul Sf. Andrei

Această noapte este numită „noaptea strigoilor” şi este considerată
una dintre cele mai importante din calendarul popular. Despre strigoi se crede că „joacă la răscruci”, sau în preajma caselor părăsite, că iau coasele şi limbile de meliţă găsite pe-afară şi se bat cu ele la hotare, motiv pentru care gospodarii au grijă de cu seară să nu lase aceste unelte afară. În noaptea Sf. Andrei se spune că "umblă strigoii" să fure "mana vacilor", "minţile oamenilor" şi "rodul livezilor", forţele malefice interferează cu cele benefice, văzutul cu nevăzutul, toate-acestea având o influenţă profundă asupra existenţei omului în matca ei firească. Ţăranul român foloseşte împotriva acestor forţe, ca principal element apotropaic, usturoiul. Pentru a opri pătrunderea duhurilor rele la oameni şi animale, se ung cu usturoi pisat, atât uşile şi ferestrele caselor, cât şi ale grajdurilor.
“Păzitul usturoiului"
Cea mai importantă acţiune din această noapte este "păzitul usturoiului" (Bucovina), obicei prin care se presupune că usturoiul va fi înzestrat cu calităţi necesare alungării forţelor malefice. Pentru aceasta, fete şi flăcăi petrec la o casă ale cărei uşi şi ferestre au fost unse cu usturoi. Fiecare fată aduce trei căpăţâni de usturoi, le pune într-o covată şi, în timp ce tinerii petrec, o bătrână, la lumina unei lumânări, păzeşte cu străşnicie usturoiul. Dacă flăcăii reuşesc să fure din usturoiul unei fete, acesteia nu-i va merge bine. Dimineaţa, covata cu usturoi este scoasă în curte şi jucată de un flăcău. Usturoiul astfel păzit se amestecă primăvara cu cel pentru semănat cu scopul de a da rod bun, de asemenea se ia când pleci la drum lung pentru a fi ferit de rele. În decursul anului, usturoiul este păstrat la icoană şi folosit ca remediu terapeutic împotriva diferitelor boli sau vrăji, iar prin purtarea la brâu de către fetele fecioare devine aducător de peţitori.
În această noapte, fetele mai caută semne ale destinului încercând să vadă chipul ursitului într-o oglindă mărginită de două lumânări, ori visându-l pe acesta, după ce şi-au pus busuioc sub pernă. Unele fete îşi pun 41 boabe de grâu sub pernă şi dacă visează că cineva le fură grâul, e semn că se vor mărita în acel an. În alte locuri, fetele de măritat îşi vad ursitul dacă privesc într-o fântână cu ajutorul unei lumânări de la Paşti. De asemenea, în această noapte se caută de noroc punându-se nouă ceşti cu apă într-o strachina nouă, care, apoi se aşează sub icoane. Dacă a doua zi, în strachină vor fi tot nouă căni cu apă, cine-a pus-o va avea noroc. Tot în noaptea Sfântului Andrei se fac şi observaţii meteorologice: iarna va fi cu moină dacă luna va fi plină şi cerul senin, iar dacă cerul va fi întunecat, va ninge sau va ploua, peste iarnă vor fi zăpezi mari şi grele. Se spune despre animale că în această noapte vorbesc, dar omul nu e bine să le-asculte, căci e semn de moarte.
Sântandrei (Sf. Ap. Andrei cel Întâi chemat); Gadinetul şchiop (30 noiembrie)
Numit în tradiţia populară şi „Andrei Cap de Iarnă”, Sântandrei este divinitatea geto-dacă peste care creştinii l-au suprapus pe Sfântul Apostol Andrei, cel Întâi chemat, patronul spiritual al românilor. Sub oblăduirea acestuia, ţăranii noştri au pus o serie de obiceiuri care să asigure protecţia gospodăriilor. Faptul că, la popoarele tracice, Noaptea de Sântandrei şi ciclul de înnoire a timpului se suprapun peste perioada calendaristică a Dionisiacelor câmpeneşti şi fermentarea vinului, păstrează numeroase urme precreştine.
Sf. Andrei îi apără pe oameni de lupi şi este socotit stăpânul acestora. Sărbătoarea se celebrează pentru oamenii care pleacă în lungi călătorii şi pentru ca lupii să nu se apropie de gospodării. În această zi se îngroapă sare sub uşa grajdului, care apoi se dezgroapă la Sângiorz şi li se dă vitelor pentru a fi ferite, pe tot parcursul anului, de lupi şi de alte rele. Tot cu rol apotropaic, în această zi mai au loc o serie de gesturi: nu se scoate gunoiul afară după ce s-a măturat, nu se rânesc grajdurile, femeile nu se piaptănă, nu se dă de pomană şi nici cu împrumut. Tinerii în pragul căsătoriei pun grâu la încolţit, iar cei cărora le va creşte mai frumos, vor fi norocoşi. În ziua de Sf. Andrei, copiii pun ramuri de măr, păr sau prun la înflorit, pe care, de Sf. Vasile, le folosesc drept sorcovă.
Conform unor ritualuri geto-dacice, Anul Nou se celebra la Sfântul Andrei. Şi pentru că dacii aveau un cult pentru lup, în unele regiuni această zi era numită „Luparia”, sau „Ziua Lupului”. În Ziua Sf. Andrei, lupul devine primejdios atât pentru vite, cât şi pentru oameni. Se spune că în această zi lupul este mai ager şi, spre deosebire de celelalte zile din an, când gâtul îi este ţeapăn, acum poate să şi-l întoarcă, de-aici şi vorba tradiţională „îşi vede lupul coada”. Această zi se mai numeşte şi „Gadinetul şchiop”. „Sf. Andrei” i se mai spune şi „stâpânul oilor”.

Maria Golban Şomlea

- Specialist în Comunicare Interculturală -

Credinţe populare în Noiembrie (Brumar sau Promorar)

Pentru că în această perioadă se intensifică bruma şi promoroaca, în tradiţia populară,

noiembrie este numită „brumar” sau „promorar” iar pentru că acum se limpezeşte vinul în butoaie se mai numeşte şi „vinar”.

Deoarece în această perioadă se termină însămânţările de toamnă şi începe aratul miriştilor pentru primăvară, prima săptămână din noiembrie se numeşte Săptămâna Miriştei.

A doua săptămână are în centru sărbătoarea Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, cei cu puteri apotropaice asupra gospodarilor şi a turmelor de oi.

Cea de-a treia săptămână este denumită tradiţional Săptămâna Filipilor de Toamnă (acum începe împerecheatul lupilor). 

Săptămâna a patra este Săptămâna Ovideniei (în noaptea de Ovidenie se deschid cerurile şi vorbesc animalele).

Ultima săptămână a lui „brumar” este Săptămâna Andreiului de Iarnă care are în centru sărbătoarea Sfântului Andrei, despre care se spune că îngheaţă apa şi coase răul.

În calendarul tradiţional, ziua de 1 noiembrie este numită Vracevul (în slavonă însemnând a vindeca). Această zi este ţinută pentru tămăduirea bolilor.

La 1 noiembrie, Biserica Ortodoxă a rânduit să se facă pomenirea Sfinților Cosma și Damian - doctorii fără de arginți. Aceștia au trăit în secolul al IV-lea în Asia Mică. Pentru că nu vindecau cu medicamente ci doar cu Cuvântul lui Dumnezeu și pentru că singura lor răsplată era că cel vindecat credea în Hristos, li s-a spus doctorii fără de arginți.

Tot la 1 noiembrie, în anumite zone din Transilvania și Banat, este rânduită și pomenirea morților. 
În calendarul ortodox, Pomenirea morților - Moșii de Toamnă, în acest an, este rânduită sâmbătă 2 noiembrie.

Creștinii aprind lumânări pentru a călăuzi sufletele celor adormiți și dau peste morminte vin și colaci de pomană. În unele locuri, femeile bătrâne pun o bucată de pâine, o cană cu apă, sare şi o lumânare aprinsă pe prispa casei sau pe pervazul geamului. Se spune că sufletul mortului se întoarce să vadă ce mai fac cei rămaşi pe această lume şi atunci acesta mănâncă pâine, bea apă şi se odihneşte.

Foto: Sorin Onișor
În anumite sate (Maramureș, Bihor, Cluj), colacii sunt agățați în stâlpii gardurilor, stâlpii reprezentând strămoșii.

Adevăratele ritualuri ale Obiceiului moşilor, ale căror rădăcini se pierd în negura timpului, ţin de pomenile din curtea bisericilor care au loc primăvara, în Sâmbăta Floriilor. Atunci, cei mai bogaţi reprezentanţi ai comunităţii pregătesc o masă îmbelşugată pe care o dăruiesc celor sărmani de pomană.

În această zi, Calendarul catolic sărbătoreşte Ziua Tuturor Sfinţilor. Tot acum are loc Luminația.

De origine catolică şi central-europeană, Luminaţia a devenit, prin aculturaţie, “sărbătoare” pentru cei mai mulţi credincioşi din zona Transilvaniei. Majoritatea locuitorilor de-aici, fie ei ortodocşi, catolici sau protestanţi, se întâlnesc de 1 noiembrie la mormintele strămoşilor, pe care le pregătesc dinainte curăţându-le şi împodobindu-le cu flori şi lumânări.

Chiar dacă în credinţa ortodoxă strămoşii sunt cinstiţi în perioada sărbătorilor pascale, Luminaţia continuă să îi adune pe cei mai mulţi dintre creştinii ardeleni și în prima seară de noiembrie, când cimitirele devin adevărate grădini de lumină şi reculegere.

Încă din vechime, Zilei Tuturor Sfinţilor i s-a acordat cea mai mare importanţă, celţii considerând că aceasta este Ziua Anului Nou.

În insula Man (locul unde limba şi civilizaţia celtică au rezistat cel mai mult), ziua de 1 noiembrie a fost considerată până în timpurile din urmă, ziua Anului Nou „…în Man, cete de oameni mascaţi colindau în Ziua Tuturor Sfinţilor, stil vechi, cântând un anumit cântec „Hogmany”, care începea cu cuvintele: „Noaptea asta este noaptea Anului nou, Hogunaaa” („Creanga de aur” - J.G. Frazer).

Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil; Năpustitul berbecilor (8 noiembrie)

În această zi se amestecă berbecii cu oile pentru împerechere. „Prin Transilvania se obişnuieşte ca în această zi să se facă turta arieţilor, arieţii fiind berbecii despărţiţi de oi. Acum arieţii se amestecă din nou cu oile şi cu acest prilej se face o turtă de făină de cucuruz ori de grâu, care, după ce se coace, se aruncă între oi. Dacă această turtă cade cu faţa în sus, este semn că oilor le va merge bine când vor făta; dacă turta va cădea cu faţa în jos, se zice că le va merge rău. Ziua aceasta se socoteşte ca o sărbătoare mare; deci se sărbează cu desăvârşit nelucru.” (Sărbătorile la români – Tudor Pamfile). 

Sfintii Arhangheli Mihail şi Gavriil sunt îngerii care conduc sufletele celor care mor, în funcţie de păcatele acestora, în rai, sau iad. Sf. Arhanghel Gavriil este cunoscut şi ca fiind vestitorul Naşterii Mântuitorului Iisus. Ca Sf. Haralambie şi Sf Gavriil stăpâneşte ciuma.

În tradiţiile româneşti, Sf. Arhanghel Mihail este cel care ia sufletele oamenilor, care stă la capul bolnavului dacă acesta va muri, şi la picioarele lui, dacă acesta va continua să trăiască. Legendele spun despre Sfântul Mihail că nu stă în Rai decât de Vinerea Mare şi de Paşte, în rest, fiind plecat.

În Transilvania, sfântului i se spune Sânmihai.

Într-o legendă, aflăm despre Sf. Mihail că ar fi fost un om simplu, chiar căsătorit cu o fată frumoasă, pe nume Stăncuţa, care, după căsătorie, s-a transformat într-o femeie rea. Pentru că Mihail a dat dovadă de multă răbdare şi înţelegere, Dumnezeu l-a făcut sfânt. Această sărbătoare se ţine pentru ca fiecare creştin să aibă o moarte uşoară. Sf. Mihail este şi patronul ţiganilor.

Martinii de Toamnă (12-14 noiembrie)

La fel ca Martinii de Iarnă, Martinii de Toamnă se sărbătoresc trei zile. Sunt consideraţi patroni ai urşilor, dar se ţin şi pentru protecţia vitelor împotriva lupilor. 

Lăsatul Secului de Crăciun (14 noiembrie)

În această zi nu se lucrează pentru ca vitele să fie protejate de lupi şi şerpi. Aceasta e ziua în care se poate prezice vremea după pieptul găinii tăiate, care, dacă e gros, semnifică o iarnă grea. Acum încep şezătorile, singurele petreceri care mai au loc până la Crăciun. Despre ritualurile de înnoire şi purificare a timpului, Ion Ghinoiu afirma: „Lăsatul secului, sărbătoare nocturnă (13/14 noiembrie) care deschide Postul Crăciunului de şase săptămâni (15 noiembrie-24 decembrie), ocaziona petreceri familiale cu mâncare şi băutură din abundenţă. În unele zone, Lăsatul Secului de Crăciun este precedat de Ajun (13 noiembrie) şi urmat de rituri de purificare (ziua de Spolocanie, 15 noiembrie). În aceste zile celebrau Filipii de Toamnă prin alungarea spiritelor rele prin zgomote şi împuşcături, ungerea cu usturoi a uşilor, porţilor şi ferestrelor, îmbunarea păsărilor, în special a vrăbiilor, cu resturile alimentare rămase de la ospăţul nocturn, ca să nu strice roadele recoltelor, întoarcerea vaselor din casă cu gura în jos ca să nu se ascundă în ele spiritele malefice, aflarea ursitei, preziceri despre rodul holdelor” (Lumea de aici, lumea de dincolo: "Ipostaze româneşti ale nemuririi” - Ion Ghinoiu). Această zi este ţinută doar de către femei, nefiind permis să lucreze altceva, decât să gătească. În luna noiembrie avem un grup de mai multe zile închinate lupului, care poartă genericul nume de Filipii de Toamnă. Acestea încep cu ,,Ziua lupului" (13 noiembrie), continuă cu Gadineţii (12-16 noiembrie), cu Filipul cel Şchiop (21 noiembrie) şi se termină cu Sf Andrei (30 noiembrie).

Acceptând corespondenţa celor două perechi de date, din calendarul celtic şi calendarul popular românesc, J.G. Frazer scria: „dacă aceste termene au relativ puţină însemnătate pentru agricultorul european, ele sunt deosebit de importante pentru crescătorul de vite căci, la apropierea verii, el îşi scoate vitele pe câmp să pască iarba fragedă, iar când se apropie iarna le aduce înapoi, în adăpostul şi căldura grajdurilor. În consecinţă, nu pare lipsit de temei că împărţirea celtică a anului în două semestre, la începutul lunii mai şi la începutul lunii noiembrie, să-şi fi avut originea în vremurile când celţii erau în primul rând un popor de păstori, a cărui hrană depindea de cirezile sale, şi, ca urmare, marile epoci ale anului erau legate pentru el de momentul când vitele ieşeau din gospodării la începutul verii şi când se întorceau din nou în grajduri, o dată cu sosirea iernii. Chiar în Europa centrală, departe de regiunile ocupate acum de celţi, se pot regăsi clar urmele unei împărţiri similare a anului... Dintre cele două sărbători, Ziua Tuturor Sfinţilor era cea mai importantă încă din vechime deoarece celţii par a fi considerat că anul începe mai degrabă din această zi decât de la data sărbătorii beltane” (Creanga de aur – James George Frazer).

Ovidenia, Obrejenia sau Vovidenia; Intrarea în biserică a Maicii Domnului (21 noiembrie)

Între 13 noiembrie şi 6 decembrie, Ovidenia împreună cu Filipii de Toamnă, Noaptea Strigoilor, Sântandrei şi Sânnicoară formează un scenariu ritual de înnoire a timpului. Bătrânii spun că de Ovidenie se deschid cerurile şi animalele vorbesc. Se fac pomeni pentru morţi, iar celor care au murit fără lumânare, li se aprinde acum. Tot în această noapte se fac farmece şi descântece, se află ursita şi se pot efectua observaţii şi previziuni meteorologice.

Crezându-se că în această noapte bântuie strigoii, gospodarii ung tocurile uşilor şi ferestrelor cu usturoi. Începând de acum şi până la Sângiorz, femeile nu mai spală rufe la râu. În această zi sărbătorim Intrarea în biserică a Fecioarei Maria.

Ajunul Sf. Andrei

În această noapte, fetele mai caută semne ale destinului încercând să vadă chipul ursitului privind într-o oglindă mărginită de două lumânări, ori visându-l pe acesta, după ce şi-au pus busuioc sub pernă.

Unele fete îşi pun 41 boabe de grâu sub pernă şi dacă visează că cineva le fură grâul, e semn că se vor mărita în acel an.

În alte locuri, fetele de măritat îşi vad ursitul dacă privesc într-o fântână cu ajutorul unei lumânări de la Paşti.

De asemenea, în această noapte se caută de noroc punându-se nouă ceşti cu apă într-o strachina nouă, care, apoi se aşează sub icoane. Dacă a doua zi, în strachină vor fi tot nouă căni cu apă, cine-a pus-o va avea noroc.

Tot în noaptea Sfântului Andrei se fac şi observaţii meteorologice: iarna va fi cu moină dacă luna va fi plină şi cerul senin, iar dacă cerul va fi întunecat, va ninge sau va ploua, peste iarnă vor fi zăpezi mari şi grele.

Se spune despre animale că în această noapte vorbesc, dar omul nu e bine să le-asculte, căci e semn de moarte. 

Sântandrei (Sf. Ap. Andrei cel Întâi chemat); Gadinetul şchiop (30 noiembrie)

Numit în tradiţia populară şi „Andrei Cap de Iarnă”, Sfântul Andrei este patronul spiritual al românilor, sub oblăduirea căruia, ţăranii noştri au pus o serie de obiceiuri care să asigure protecţia gospodăriilor. Faptul că, la popoarele tracice, Noaptea de Sântandrei şi ciclul de înnoire a timpului se suprapun peste perioada calendaristică a Dionisiacelor Câmpeneşti şi fermentarea vinului, păstrează numeroase urme precreştine. Sf. Andrei îi apără pe oameni de lupi şi este socotit stăpânul acestora. Sărbătoarea se celebrează pentru oamenii care pleacă în lungi călătorii şi pentru ca lupii să nu se apropie de gospodării.

În această zi se îngroapă sare sub uşa grajdului, care apoi se dezgroapă la Sângiorz şi li se dă vitelor pentru a fi ferite, pe tot parcursul anului, de lupi şi de alte rele. Tot cu rol apotropaic, în această zi mai au loc o serie de gesturi: nu se scoate gunoiul afară după ce s-a măturat, nu se rânesc grajdurile, femeile nu se piaptănă, nu se dă de pomană şi nici cu împrumut. Tinerii în pragul căsătoriei pun grâu la încolţit, iar cei cărora le va creşte mai frumos, vor fi norocoşi.

În ziua de Sf. Andrei, copiii pun ramuri de măr, păr sau prun la înflorit, pe care, de Sf. Vasile, le folosesc drept sorcovă.

Conform unor ritualuri geto-dacice, Anul Nou se celebra la Sfântul Andrei. 

Această noapte este numită „noaptea strigoilor” şi este considerată una dintre cele mai importante din calendarul popular. Despre strigoi se crede că „joacă la răscruci”, sau în preajma caselor părăsite, că iau coasele şi limbile de meliţă găsite pe-afară şi se bat cu ele la hotare, motiv pentru care gospodarii au grijă de cu seară să nu lase aceste unelte afară. În noaptea Sf. Andrei se spune că "umblă strigoii" să fure "mana vacilor", "minţile oamenilor" şi "rodul livezilor", forţele malefice interferează cu cele benefice, văzutul cu nevăzutul, toate-acestea având o influenţă profundă asupra existenţei omului în matca ei firească. Ţăranul român foloseşte împotriva acestor forţe, ca principal element apotropaic, usturoiul. Pentru a opri pătrunderea duhurilor rele la oameni şi animale, se ung cu usturoi pisat, atât uşile şi ferestrele caselor, cât şi ale grajdurilor.

Cea mai importantă acţiune din această noapte este "păzitul usturoiului" (Bucovina), obicei prin care se presupune că usturoiul va fi înzestrat cu calităţi necesare alungării forţelor malefice. Pentru aceasta, fete şi flăcăi petrec la o casă ale cărei uşi şi ferestre au fost unse cu usturoi. Fiecare fată aduce trei căpăţâni de usturoi, le pune într-o covată şi, în timp ce tinerii petrec, o bătrână, la lumina unei lumânări, păzeşte cu străşnicie usturoiul. Dacă flăcăii reuşesc să fure din usturoiul unei fete, acesteia nu-i va merge bine. Dimineaţa, covata cu usturoi este scoasă în curte şi jucată de un flăcău. Usturoiul astfel păzit se amestecă primăvara cu cel pentru semănat cu scopul de a da rod bun şi se ia puţin când pleci la drum lung pentru a fi ferit de rele. În decursul anului, usturoiul este păstrat la icoană şi folosit ca remediu terapeutic împotriva diferitelor boli sau vrăji, iar prin purtarea la brâu de către fetele fecioare devine aducător de peţitori.

 

Şi pentru că dacii aveau un cult pentru lup, în unele regiuni această zi era numită „Luparia”, sau „Ziua Lupului”.
În Ziua Sf. Andrei, lupul devine primejdios atât pentru vite, cât şi pentru oameni. Se spune că în această zi lupul este mai ager şi, spre deosebire de celelalte zile din an, când gâtul îi este ţeapăn, acum poate să şi-l întoarcă, de-aici şi vorba tradiţională „îşi vede lupul coada”.
În această lună sunt mai multe zile închinate lupului sub numele generic „Filipii de Toamnă”. Acestea încep cu ,,Ziua lupului”, continuă cu „Gadineţii”, cu „Filipul cel Şchiop” şi se încheie cu „Sf. Andrei”, căruia i se mai spune şi „stâpânul  oilor”.
Pentru a-şi apăra gospodăria de lupi, ţăranii noştri obişnuiau să ungă stâlpii porţilor, ferestrele şi pragul uşilor cu usturoi.  
Din această zi până la Crăciun, fetele şi femeile nu mai torc sau ţes, pentru a nu o supăra pe Maica Domnului.

Maria Golban Şomlea

- Specialist în Comunicare Interculturală -

Tradiţii şi credinţe de Sâmedru

Moşii de Toamnă este sărbătoarea care se ţine în cinstea morţilor (moşilor) în Ajunul Sfântului Dumitru (Sâmedru). 

Datină deosebit de importantă în lumea satului românesc, Sărbătoarea Moşilor provine din cultul arhaic al strămoşilor totemici. Se presupune că obiceiul datează din vremea geto-dacilor, despre care se crede că practicau diferite ritualuri religioase. În cadrul acestora, în apropierea unor mari focuri, se organizau banchete la care spărgeau vase din lut. Şi despre cioburile găsite în gropile rituale, descoperite pe teritoriul României, se crede că ar fi fost ofrande aduse Moşilor de sub pământ. (Cornel Dan Niculae – Magia şi fiinţele fantastice din arhaicul românesc). 

În Ţinutul Almăjului, cu această ocazie, este cunoscut faptul că se face următoarea incantaţie: “Voi moşi strămoşi Să-mi fiţi toţi voioşi Să-mi daţi spor în casă Mult pe masă Cu mult ajutor În câmpul cu flori” (Emil Petrovici – Folclor din valea Almăjului).
Focul lui Sâmedru 

În unele zone, în noaptea 25/26 octombrie, se aprinde un foc ritual numit Focul lui Sâmedru. Se pare că obiceiul este păstrat şi astăzi în judeţele Argeş, Dâmboviţa,Vâlcea, în zone montane şi submontane din Muntenia, Oltenia şi Moldova, chiar dacă nu se conştientizează semnificaţia iniţială, rituală. Înainte cu două-trei săptămâni, cete de copii, însoţiţi de câţiva feciori, aleg un loc potrivit pentru aprinderea focului, adună crenguţe de brad, iar în după amiaza de 25 octombrie, merg în pădure şi doboară un brad pe care urmează să-l ardă, apoi, feciorii merg din casă în casă strigând: "Hai la Focul lui Sâmedru!". 

În tradiţia românească, bradul este arborele sacru prezent în toate ritualurile de trecere. Prin tăierea lui, ritualul reprezintă un scenariu al morţii, dar şi al renaşterii, prin arderea acestuia. La Focul lui Sâmedru participă întreaga comunitate, cu toţii întreţin focul, femeile împart lumânări, colaci rituali, mere şi covrigi, iar bărbaţii, ţuică. La plecarea acasă, participanţii iau cărbuni aprinşi - simbol al fertilităţii - şi îi aruncă peste păşuni, grădini şi livezi, pentru ca recoltele noului an să fie bogate. Gestul are şi rol apotropaic. 

Despre tinerii care reuşesc să sară peste acest foc, se spune că se vor căsători în anul care urmează.
Sâmedru - Sf. Dumitru (26 octombrie) 

În această zi, credincioşii ortodocşi îl sărbătoresc pe Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, care a trăit pe vremea împăratului roman Diocleţian. Pentru că a ajutat un creştin, a fost decapitat, ulterior fiind beatificat ca sfânt. 

Aşa cum Sf. Gheorghe, cel care încuie iarna şi înfrunzeşte codrul, stăpâneşte prima parte a anului, Sâmedrul (echivalentul Sf. Dumitru în calendarul ortodox), încuie vara, desfrunzeşte codrul, este „patronul” iernii pastorale (26 oct. – 23 apr.) 

În vremurile străvechi, Sâmedru a fost considerat, nu doar început de anotimp, ci şi început de an. “Argumentele care sprijină ipoteza că Sâmedru a funcţionat ca început de anotimp ţin nu numai de domeniul culturii populare, ci şi de cel economic - sfârşitul văratului şi începutul iernatului, încheierea fermentaţiei vinului, ziua soroacelor - şi biologic - începutul ciclului de reproducţie a oilor şi caprelor, desfrunzitul codrului”. (Ion Ghinoiu – Sărbători şi obiceiuri româneşti).

Conform calendarului celtic, popoarele din nord-vestul Europei aveau anul împărţit în iarnă şi vară, despărţite prin două hotare ale timpului: 1 mai şi 1 noiembrie (Ziua Tuturor Sfinţilor). Acceptând corespondenţa celor două perechi de date, din calendarul celtic şi cel popular românesc, J.G. Frazer afirma: „dacă aceste termene au relativ puţină însemnătate pentru agricultorul european, ele sunt deosebit de importante pentru crescătorul de vite căci, la apropierea verii, el îşi scoate vitele pe câmp să pască iarba fragedă, iar când se apropie iarna le aduce înapoi, în adăpostul şi căldura grajdurilor. În consecinţă, nu pare lipsit de temei că împărţirea celtică a anului în două semestre, la începutul lunii mai şi la începutul lunii noiembrie, să-şi fi avut originea în vremurile când celţii erau în primul rând un popor de păstori, a cărui hrană depindea de cirezile sale, şi, ca urmare, marile epoci ale anului erau legate pentru el de momentul când vitele ieşeau din gospodării la începutul verii şi când se întorceau din nou în grajduri, o dată cu sosirea iernii. Chiar în Europa centrală, departe de regiunile ocupate acum de celţi, se pot regăsi clar urmele unei împărţiri similare a anului...”. (J. G. Frazer – „Creanga de aur”, vol. V). 

Se pare că un calendar cu început de an la sfârşitul lunii octombrie a fost generat de aceeaşi ocupaţie străveche, creşterea animalelor: „ipoteza conform căreia populaţia străromânească, probabil şi cea dacică, a avut în uz, asemănător celţilor, un calendar cu început de an toamna, celebrat în ziua în care se sărbătoreşte azi Sâmedru, este confirmată şi de dansul ritual al păstorilor bănăţeni, executat numai de două ori pe an: la împerecherea oilor, şi după şase luni, la alesul sau formarea turmei” (Ion Ghinoiu – Sărbători şi obiceiuri româneşti). 

În Panteonul românesc, Sâmedru este un zeu important, o divinitate agrară, patron al păstorilor şi cel care garantează soroacele. Acum este perioada în care se încheie socotelile pentru înţelegerile făcute în urmă cu şase luni. Conform unei vechi zicale româneşti: “la Sângeorz se încaieră câinii, la Sâmedru se bat stăpânii” (la Sângiorz se formează turmele cu noi păstori şi câini, care, necunoscându-se, se bat între ei, iar la Sâmedru expiră vechile învoieli, motiv de adălmaş, sau ceartă, dacă acestea n-au fost respectate). Chiar şi acum, unii păstori serbează „Anul Nou Pastoral” la o lună după echinocţiul de toamnă, diferit de „Anul Nou Agrar” care începe primăvara, odată cu germinarea seminţelor: „Fiind legat de iernatul, împerecheatul şi gestatul oilor şi caprelor şi în funcţie de ritmul vieţii acestor animale, Anul Pastoral este împărţit în două anotimpuri egale: o iarnă fertilă între 26 octombrie – 23 aprilie şi o vară sterilă între 23 aprilie- 26 octombrie”. (Ion Ghinoiu – Obiceiuri populare de peste an). 

Credinţe... 

„În noaptea de Sâmedru, este obiceiul ca ciobanul să-şi aştearnă cojocul pe jos, în mijlocul stânei. Dacă se aşează pe el o oaie albă e semn că iarna va fi geroasă şi cu zăpezi grele, din contră oaia neagră vesteşte iarnă uşoară. Tot aşa luna este un bun indiciu. Dacă este lună plină cu cer senin, iarna va fi uşoară. Luna plină cu cer înorat, anunţă o iarnă aspră cu zăpezi mari şi ger cumplit” (V.Kernbach – Universul mitic al românilor); 

“Ciobanii pândesc spre dimineaţă cum se scoală oile. Dacă prima sculată este albă şi dacă va pleca în jos - spre sud, iarna va fi grea. De va fi neagră şi va pleca spre nord, iarna va fi uşoară” (Pamfile Tudor – Sărbătorile de toamnă şi Postul Crăciunului);

“În Bucovina usturoiul trebuie semănat până la Sâmedru, dacă-l semeni după poţi să ai mari pagube. Dacă pui totuşi câţiva căţei în pământ, amăgeşti spiritele şi poţi să semeni şi după Sâmedru” (Niculiţa-Voronca – Datinile şi credinţele poporului român".

Maria Golban Şomlea

- Specialist în Comunicare Interculturală -

Tradiţii în „Brumărel”

Brumărel este denumirea populară a lunii octombrie şi vine de la faptul că acum începe să cadă bruma. În această perioadă încep pregătirile pentru iarnă, ţăranii fiind preocupaţi, în special, de treburile gospodăriei. Este de asemenea perioada propice însămânţărilor de toamnă, curăţatului grădinilor şi livezilor.

Prima săptămână a lui „Brumărel” se cheamă Săptămâna lui Procoavă, după numele sfântului care acoperă ogoarele cu zăpadă, pentru ca pământul sa aibă destulă apă când se desprimăvărează, holdele să aibă spic bogat şi grădinile să fie rodnice.

Săptămâna a doua este Săptămâna Satului, cea în care preocupările sunt pentru gospodărie.

Cea de-a treia săptămână este numită Săptămâna Lucinului, de la numele zeului protector al lupilor.
Ultima săptămâna a lunii portă numele Săptămâna Sâmedrului şi este săptămâna în care se sărbătoreşte Sfântul Mucenic Dimitrie – „Sâmedru”.

1 Octombrie: Sf. Procoavă

Sf. Procoavă este cel care acoperă pământul cu zăpadă. Ştiind că sunt mai plăcute flăcăilor dacă au părul bogat şi lung, fetele se roagă Sfântului Procoavă să le dăruiască această nepreţuită podoabă.

14 Octombrie: Sf. Paraschiva 
Această zi marchează începutul pregătirii turmelor pentru iernat, dar şi deschiderea unor târguri specifice produselor pastorale În această sărbătoare nu se lucrează, în caz contrar, existând pericolul apariţiei unor boli. „Sf. Paraschiva” se „ţine” prin post şi rugăciune.

18 Octombrie: Lucinul (Sf. Luca)

Ţăranii respectă această sărbătoare pentru ca Sf. Luca să-i ferească de lupi.

25 Octombrie: Ajunul lui Sânmedru (Moşii de Toamnă)

Această sărbătoare se ţine, în primul rând, în cinstea morţilor, pentru care se fac pomeni, femeile în vârstă dăruind mere, nuci şi colaci. În unele zone se aprinde un foc mare, numit „Focul lui Sâmedru”. Se spune despre tinerii care reuşesc să sară peste acesta, că se vor căsători în anul următor. Există obiceiul ca, atunci când focul e aproape stins, fiecare dintre cei prezenţi să ia un cărbune şi să-l arunce în livada sa. Acesta este un gest cu rol apotropaic, pomii fiind apăraţi de dăunători şi roditori în anul care vine.
26 Octombrie: Sânmedru (Sf. Dumitru)

Aşa cum Sf. Gheorghe, cel care încuie iarna şi înfrunzeşte codrul, stăpâneşte prima parte a anului, Sf. Dumitru încuie vara, desfrunzeşte codrul, este „patronul” jumătăţii friguroase. Chiar şi acum, păstorii români serbează „Anul Nou Pastoral” la o lună după echinocţiul de toamnă, diferit de „Anul Nou Agrar” care începe primăvara, odată cu germinarea seminţelor: „Fiind legat de iernatul, împerecheatul şi gestatul oilor şi caprelor şi în funcţie de ritmul vieţii acestor animale, Anul Pastoral este împărţit în două anotimpuri egale: o iarnă fertilă între 26 octombrie – 23 aprilie şi o vară sterilă între 23 aprilie- 26 octombrie”. (Ion Ghinoiu – Obiceiuri populare de peste an).  “Argumentele care sprijină ipoteza că Sâmedru a funcţionat ca început de anotimp ţin nu numai de domeniul culturii populare, ci şi de cel economic - sfârşitul văratului şi începutul iernatului, încheierea fermentaţiei vinului, ziua soroacelor - şi biologic - începutul ciclului de reproducţie a oilor şi caprelor, desfrunzitul codrului”. (Ion Ghinoiu – Sărbători şi obiceiuri româneşti).

În panteonul românesc, Sâmedru este un zeu important, o divinitate agrară, patron al păstorilor şi cel care garantează soroacele. Acum este perioada în care se încheie socotelile pentru înţelegerile făcute în urmă cu şase luni. „Este interesantă în acest sens creaţia populară – credinţele, legendele, basmele existente, în care Sâmedru este un om obişnuit, într-o variantă fost păstor care trăia singur cu turma la munte, într-alta un păzitor de vaci. Cea mai interesantă însă este aceea care circulă în judeţul Muscel, în care este reprezentat ca un bărbat frumos care peste zi are înfăţişarea unui porc (simbolul zoomorf pentru spiritul grâului) - de fapt legenda care a inspirat “Povestea porcului” a lui Ion Creangă”. (Tudor Pamfile – Sărbătorile la români).

Conform unei vechi zicale româneşti: “la Sângeorz se încaieră câinii, la Sâmedru se bat stăpânii” (la Sângiorz se formează turmele cu noi păstori şi câini, care, necunoscându-se, se bat între ei, iar la Sâmedru expiră vechile învoieli, motiv de adălmaş sau ceartă dacă acestea n-au fost respectate).

Etnograful C. Brăiloiu despre cum trebuia să fie ţinută sărbătoarea Sâmedrului: ”Sărbătoreşte-l bine, nu lucra deloc; încheie socotelile cu ciobanii care ţi-au ţinut oile peste vară, cinstindu-i după obiceiul Răscolului. Sâmbăta, fiind Ziua Soroacelor, lichidează toate celelalte învoieli şi încheie altele, cu adălmaşuri şi veselie - arvuna te leagă, plata te scapă. Dar nu uita: cine-a luat pe datorie, plăteşte de două ori”.

În vremurile străvechi, Sâmedru a fost considerat, nu doar început de anotimp, ci şi început de an. Conform calendarului celtic, popoarele din nord-vestul Europei aveau anul împărţit în iarnă şi vară, despărţite prin două hotare ale timpului: 1 mai şi 1 noiembrie (Ziua Tuturor Sfinţilor). Acceptând corespondenţa celor două perechi de date, din calendarul celtic şi cel popular românesc, J.G. Frazer afirma: „dacă aceste termene au relativ puţină însemnătate pentru agricultorul european, ele sunt deosebit de importante pentru crescătorul de vite căci, la apropierea verii, el îşi scoate vitele pe câmp să pască iarba fragedă, iar când se apropie iarna le aduce înapoi, în adăpostul şi căldura grajdurilor. În consecinţă, nu pare lipsit de temei că împărţirea celtică a anului în două semestre, la începutul lunii mai şi la începutul lunii noiembrie, să-şi fi avut originea în vremurile când celţii erau în primul rând un popor de păstori, a cărui hrană depindea de cirezile sale, şi, ca urmare, marile epoci ale anului erau legate pentru el de momentul când vitele ieşeau din gospodării la începutul verii şi când se întorceau din nou în grajduri, o dată cu sosirea iernii. Chiar în Europa centrală, departe de regiunile ocupate acum de celţi, se pot regăsi clar urmele unei împărţiri similare a anului...”. (J. G. Frazer – „Creanga de aur”, vol. V, Ed. Minerva, 1980).

Se pare că un calendar cu început de an la sfârşitul lunii octombrie a fost generat de aceeaşi ocupaţie străveche, creşterea animalelor: „ipoteza conform căreia populaţia străromânească, probabil şi cea dacică, a avut în uz, asemănător celţilor, un calendar cu început de an toamna, celebrat în ziua în care se sărbătoreşte azi Sâmedru, este confirmată şi de dansul ritual al păstorilor bănăţeni, executat numai de două ori pe an: la împerecherea oilor, şi după şase luni, la alesul sau formarea turmei”. (Ion Ghinoiu – Sărbători şi obiceiuri româneşti, Ed. Elion, 2004).

Se spune că:

- anul care urmează va fi roditor dacă frunzele pomilor se îngălbenesc şi cad în octombrie;

- va fi vânt puternic în decembrie dacă plouă mult în octombrie;

- va fi timp frumos în ianuarie dacă e multă brumă sau chiar zăpadă în brumărel;

- dacă în noaptea de Sâmedru oile se culcă grămadă, în ciopor, va fi iarnă grea, iar dacă oile dorm răsfirate, se aşteptă o iarnă blândă;

- dacă nucii şi gutuii sunt încărcaţi, e semn de iarnă grea.

Maria Golban Şomlea

- Specialist în Comunicare Interculturală -