Credinţe populare în Noiembrie (Brumar sau Promorar)

Pentru că în această perioadă se intensifică bruma şi promoroaca, în tradiţia populară,

noiembrie este numită „brumar” sau „promorar” iar pentru că acum se limpezeşte vinul în butoaie se mai numeşte şi „vinar”.

Deoarece în această perioadă se termină însămânţările de toamnă şi începe aratul miriştilor pentru primăvară, prima săptămână din noiembrie se numeşte Săptămâna Miriştei.

A doua săptămână are în centru sărbătoarea Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, cei cu puteri apotropaice asupra gospodarilor şi a turmelor de oi.

Cea de-a treia săptămână este denumită tradiţional Săptămâna Filipilor de Toamnă (acum începe împerecheatul lupilor). 

Săptămâna a patra este Săptămâna Ovideniei (în noaptea de Ovidenie se deschid cerurile şi vorbesc animalele).

Ultima săptămână a lui „brumar” este Săptămâna Andreiului de Iarnă care are în centru sărbătoarea Sfântului Andrei, despre care se spune că îngheaţă apa şi coase răul.

În calendarul tradiţional, ziua de 1 noiembrie este numită Vracevul (în slavonă însemnând a vindeca). Această zi este ţinută pentru tămăduirea bolilor.

La 1 noiembrie, Biserica Ortodoxă a rânduit să se facă pomenirea Sfinților Cosma și Damian - doctorii fără de arginți. Aceștia au trăit în secolul al IV-lea în Asia Mică. Pentru că nu vindecau cu medicamente ci doar cu Cuvântul lui Dumnezeu și pentru că singura lor răsplată era că cel vindecat credea în Hristos, li s-a spus doctorii fără de arginți.

Tot la 1 noiembrie, în anumite zone din Transilvania și Banat, este rânduită și pomenirea morților. 
În calendarul ortodox, Pomenirea morților - Moșii de Toamnă, în acest an, este rânduită sâmbătă 2 noiembrie.

Creștinii aprind lumânări pentru a călăuzi sufletele celor adormiți și dau peste morminte vin și colaci de pomană. În unele locuri, femeile bătrâne pun o bucată de pâine, o cană cu apă, sare şi o lumânare aprinsă pe prispa casei sau pe pervazul geamului. Se spune că sufletul mortului se întoarce să vadă ce mai fac cei rămaşi pe această lume şi atunci acesta mănâncă pâine, bea apă şi se odihneşte.

Foto: Sorin Onișor
În anumite sate (Maramureș, Bihor, Cluj), colacii sunt agățați în stâlpii gardurilor, stâlpii reprezentând strămoșii.

Adevăratele ritualuri ale Obiceiului moşilor, ale căror rădăcini se pierd în negura timpului, ţin de pomenile din curtea bisericilor care au loc primăvara, în Sâmbăta Floriilor. Atunci, cei mai bogaţi reprezentanţi ai comunităţii pregătesc o masă îmbelşugată pe care o dăruiesc celor sărmani de pomană.

În această zi, Calendarul catolic sărbătoreşte Ziua Tuturor Sfinţilor. Tot acum are loc Luminația.

De origine catolică şi central-europeană, Luminaţia a devenit, prin aculturaţie, “sărbătoare” pentru cei mai mulţi credincioşi din zona Transilvaniei. Majoritatea locuitorilor de-aici, fie ei ortodocşi, catolici sau protestanţi, se întâlnesc de 1 noiembrie la mormintele strămoşilor, pe care le pregătesc dinainte curăţându-le şi împodobindu-le cu flori şi lumânări.

Chiar dacă în credinţa ortodoxă strămoşii sunt cinstiţi în perioada sărbătorilor pascale, Luminaţia continuă să îi adune pe cei mai mulţi dintre creştinii ardeleni și în prima seară de noiembrie, când cimitirele devin adevărate grădini de lumină şi reculegere.

Încă din vechime, Zilei Tuturor Sfinţilor i s-a acordat cea mai mare importanţă, celţii considerând că aceasta este Ziua Anului Nou.

În insula Man (locul unde limba şi civilizaţia celtică au rezistat cel mai mult), ziua de 1 noiembrie a fost considerată până în timpurile din urmă, ziua Anului Nou „…în Man, cete de oameni mascaţi colindau în Ziua Tuturor Sfinţilor, stil vechi, cântând un anumit cântec „Hogmany”, care începea cu cuvintele: „Noaptea asta este noaptea Anului nou, Hogunaaa” („Creanga de aur” - J.G. Frazer).

Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil; Năpustitul berbecilor (8 noiembrie)

În această zi se amestecă berbecii cu oile pentru împerechere. „Prin Transilvania se obişnuieşte ca în această zi să se facă turta arieţilor, arieţii fiind berbecii despărţiţi de oi. Acum arieţii se amestecă din nou cu oile şi cu acest prilej se face o turtă de făină de cucuruz ori de grâu, care, după ce se coace, se aruncă între oi. Dacă această turtă cade cu faţa în sus, este semn că oilor le va merge bine când vor făta; dacă turta va cădea cu faţa în jos, se zice că le va merge rău. Ziua aceasta se socoteşte ca o sărbătoare mare; deci se sărbează cu desăvârşit nelucru.” (Sărbătorile la români – Tudor Pamfile). 

Sfintii Arhangheli Mihail şi Gavriil sunt îngerii care conduc sufletele celor care mor, în funcţie de păcatele acestora, în rai, sau iad. Sf. Arhanghel Gavriil este cunoscut şi ca fiind vestitorul Naşterii Mântuitorului Iisus. Ca Sf. Haralambie şi Sf Gavriil stăpâneşte ciuma.

În tradiţiile româneşti, Sf. Arhanghel Mihail este cel care ia sufletele oamenilor, care stă la capul bolnavului dacă acesta va muri, şi la picioarele lui, dacă acesta va continua să trăiască. Legendele spun despre Sfântul Mihail că nu stă în Rai decât de Vinerea Mare şi de Paşte, în rest, fiind plecat.

În Transilvania, sfântului i se spune Sânmihai.

Într-o legendă, aflăm despre Sf. Mihail că ar fi fost un om simplu, chiar căsătorit cu o fată frumoasă, pe nume Stăncuţa, care, după căsătorie, s-a transformat într-o femeie rea. Pentru că Mihail a dat dovadă de multă răbdare şi înţelegere, Dumnezeu l-a făcut sfânt. Această sărbătoare se ţine pentru ca fiecare creştin să aibă o moarte uşoară. Sf. Mihail este şi patronul ţiganilor.

Martinii de Toamnă (12-14 noiembrie)

La fel ca Martinii de Iarnă, Martinii de Toamnă se sărbătoresc trei zile. Sunt consideraţi patroni ai urşilor, dar se ţin şi pentru protecţia vitelor împotriva lupilor. 

Lăsatul Secului de Crăciun (14 noiembrie)

În această zi nu se lucrează pentru ca vitele să fie protejate de lupi şi şerpi. Aceasta e ziua în care se poate prezice vremea după pieptul găinii tăiate, care, dacă e gros, semnifică o iarnă grea. Acum încep şezătorile, singurele petreceri care mai au loc până la Crăciun. Despre ritualurile de înnoire şi purificare a timpului, Ion Ghinoiu afirma: „Lăsatul secului, sărbătoare nocturnă (13/14 noiembrie) care deschide Postul Crăciunului de şase săptămâni (15 noiembrie-24 decembrie), ocaziona petreceri familiale cu mâncare şi băutură din abundenţă. În unele zone, Lăsatul Secului de Crăciun este precedat de Ajun (13 noiembrie) şi urmat de rituri de purificare (ziua de Spolocanie, 15 noiembrie). În aceste zile celebrau Filipii de Toamnă prin alungarea spiritelor rele prin zgomote şi împuşcături, ungerea cu usturoi a uşilor, porţilor şi ferestrelor, îmbunarea păsărilor, în special a vrăbiilor, cu resturile alimentare rămase de la ospăţul nocturn, ca să nu strice roadele recoltelor, întoarcerea vaselor din casă cu gura în jos ca să nu se ascundă în ele spiritele malefice, aflarea ursitei, preziceri despre rodul holdelor” (Lumea de aici, lumea de dincolo: "Ipostaze româneşti ale nemuririi” - Ion Ghinoiu). Această zi este ţinută doar de către femei, nefiind permis să lucreze altceva, decât să gătească. În luna noiembrie avem un grup de mai multe zile închinate lupului, care poartă genericul nume de Filipii de Toamnă. Acestea încep cu ,,Ziua lupului" (13 noiembrie), continuă cu Gadineţii (12-16 noiembrie), cu Filipul cel Şchiop (21 noiembrie) şi se termină cu Sf Andrei (30 noiembrie).

Acceptând corespondenţa celor două perechi de date, din calendarul celtic şi calendarul popular românesc, J.G. Frazer scria: „dacă aceste termene au relativ puţină însemnătate pentru agricultorul european, ele sunt deosebit de importante pentru crescătorul de vite căci, la apropierea verii, el îşi scoate vitele pe câmp să pască iarba fragedă, iar când se apropie iarna le aduce înapoi, în adăpostul şi căldura grajdurilor. În consecinţă, nu pare lipsit de temei că împărţirea celtică a anului în două semestre, la începutul lunii mai şi la începutul lunii noiembrie, să-şi fi avut originea în vremurile când celţii erau în primul rând un popor de păstori, a cărui hrană depindea de cirezile sale, şi, ca urmare, marile epoci ale anului erau legate pentru el de momentul când vitele ieşeau din gospodării la începutul verii şi când se întorceau din nou în grajduri, o dată cu sosirea iernii. Chiar în Europa centrală, departe de regiunile ocupate acum de celţi, se pot regăsi clar urmele unei împărţiri similare a anului... Dintre cele două sărbători, Ziua Tuturor Sfinţilor era cea mai importantă încă din vechime deoarece celţii par a fi considerat că anul începe mai degrabă din această zi decât de la data sărbătorii beltane” (Creanga de aur – James George Frazer).

Ovidenia, Obrejenia sau Vovidenia; Intrarea în biserică a Maicii Domnului (21 noiembrie)

Între 13 noiembrie şi 6 decembrie, Ovidenia împreună cu Filipii de Toamnă, Noaptea Strigoilor, Sântandrei şi Sânnicoară formează un scenariu ritual de înnoire a timpului. Bătrânii spun că de Ovidenie se deschid cerurile şi animalele vorbesc. Se fac pomeni pentru morţi, iar celor care au murit fără lumânare, li se aprinde acum. Tot în această noapte se fac farmece şi descântece, se află ursita şi se pot efectua observaţii şi previziuni meteorologice.

Crezându-se că în această noapte bântuie strigoii, gospodarii ung tocurile uşilor şi ferestrelor cu usturoi. Începând de acum şi până la Sângiorz, femeile nu mai spală rufe la râu. În această zi sărbătorim Intrarea în biserică a Fecioarei Maria.

Ajunul Sf. Andrei

În această noapte, fetele mai caută semne ale destinului încercând să vadă chipul ursitului privind într-o oglindă mărginită de două lumânări, ori visându-l pe acesta, după ce şi-au pus busuioc sub pernă.

Unele fete îşi pun 41 boabe de grâu sub pernă şi dacă visează că cineva le fură grâul, e semn că se vor mărita în acel an.

În alte locuri, fetele de măritat îşi vad ursitul dacă privesc într-o fântână cu ajutorul unei lumânări de la Paşti.

De asemenea, în această noapte se caută de noroc punându-se nouă ceşti cu apă într-o strachina nouă, care, apoi se aşează sub icoane. Dacă a doua zi, în strachină vor fi tot nouă căni cu apă, cine-a pus-o va avea noroc.

Tot în noaptea Sfântului Andrei se fac şi observaţii meteorologice: iarna va fi cu moină dacă luna va fi plină şi cerul senin, iar dacă cerul va fi întunecat, va ninge sau va ploua, peste iarnă vor fi zăpezi mari şi grele.

Se spune despre animale că în această noapte vorbesc, dar omul nu e bine să le-asculte, căci e semn de moarte. 

Sântandrei (Sf. Ap. Andrei cel Întâi chemat); Gadinetul şchiop (30 noiembrie)

Numit în tradiţia populară şi „Andrei Cap de Iarnă”, Sfântul Andrei este patronul spiritual al românilor, sub oblăduirea căruia, ţăranii noştri au pus o serie de obiceiuri care să asigure protecţia gospodăriilor. Faptul că, la popoarele tracice, Noaptea de Sântandrei şi ciclul de înnoire a timpului se suprapun peste perioada calendaristică a Dionisiacelor Câmpeneşti şi fermentarea vinului, păstrează numeroase urme precreştine. Sf. Andrei îi apără pe oameni de lupi şi este socotit stăpânul acestora. Sărbătoarea se celebrează pentru oamenii care pleacă în lungi călătorii şi pentru ca lupii să nu se apropie de gospodării.

În această zi se îngroapă sare sub uşa grajdului, care apoi se dezgroapă la Sângiorz şi li se dă vitelor pentru a fi ferite, pe tot parcursul anului, de lupi şi de alte rele. Tot cu rol apotropaic, în această zi mai au loc o serie de gesturi: nu se scoate gunoiul afară după ce s-a măturat, nu se rânesc grajdurile, femeile nu se piaptănă, nu se dă de pomană şi nici cu împrumut. Tinerii în pragul căsătoriei pun grâu la încolţit, iar cei cărora le va creşte mai frumos, vor fi norocoşi.

În ziua de Sf. Andrei, copiii pun ramuri de măr, păr sau prun la înflorit, pe care, de Sf. Vasile, le folosesc drept sorcovă.

Conform unor ritualuri geto-dacice, Anul Nou se celebra la Sfântul Andrei. 

Această noapte este numită „noaptea strigoilor” şi este considerată una dintre cele mai importante din calendarul popular. Despre strigoi se crede că „joacă la răscruci”, sau în preajma caselor părăsite, că iau coasele şi limbile de meliţă găsite pe-afară şi se bat cu ele la hotare, motiv pentru care gospodarii au grijă de cu seară să nu lase aceste unelte afară. În noaptea Sf. Andrei se spune că "umblă strigoii" să fure "mana vacilor", "minţile oamenilor" şi "rodul livezilor", forţele malefice interferează cu cele benefice, văzutul cu nevăzutul, toate-acestea având o influenţă profundă asupra existenţei omului în matca ei firească. Ţăranul român foloseşte împotriva acestor forţe, ca principal element apotropaic, usturoiul. Pentru a opri pătrunderea duhurilor rele la oameni şi animale, se ung cu usturoi pisat, atât uşile şi ferestrele caselor, cât şi ale grajdurilor.

Cea mai importantă acţiune din această noapte este "păzitul usturoiului" (Bucovina), obicei prin care se presupune că usturoiul va fi înzestrat cu calităţi necesare alungării forţelor malefice. Pentru aceasta, fete şi flăcăi petrec la o casă ale cărei uşi şi ferestre au fost unse cu usturoi. Fiecare fată aduce trei căpăţâni de usturoi, le pune într-o covată şi, în timp ce tinerii petrec, o bătrână, la lumina unei lumânări, păzeşte cu străşnicie usturoiul. Dacă flăcăii reuşesc să fure din usturoiul unei fete, acesteia nu-i va merge bine. Dimineaţa, covata cu usturoi este scoasă în curte şi jucată de un flăcău. Usturoiul astfel păzit se amestecă primăvara cu cel pentru semănat cu scopul de a da rod bun şi se ia puţin când pleci la drum lung pentru a fi ferit de rele. În decursul anului, usturoiul este păstrat la icoană şi folosit ca remediu terapeutic împotriva diferitelor boli sau vrăji, iar prin purtarea la brâu de către fetele fecioare devine aducător de peţitori.

 

Şi pentru că dacii aveau un cult pentru lup, în unele regiuni această zi era numită „Luparia”, sau „Ziua Lupului”.
În Ziua Sf. Andrei, lupul devine primejdios atât pentru vite, cât şi pentru oameni. Se spune că în această zi lupul este mai ager şi, spre deosebire de celelalte zile din an, când gâtul îi este ţeapăn, acum poate să şi-l întoarcă, de-aici şi vorba tradiţională „îşi vede lupul coada”.
În această lună sunt mai multe zile închinate lupului sub numele generic „Filipii de Toamnă”. Acestea încep cu ,,Ziua lupului”, continuă cu „Gadineţii”, cu „Filipul cel Şchiop” şi se încheie cu „Sf. Andrei”, căruia i se mai spune şi „stâpânul  oilor”.
Pentru a-şi apăra gospodăria de lupi, ţăranii noştri obişnuiau să ungă stâlpii porţilor, ferestrele şi pragul uşilor cu usturoi.  
Din această zi până la Crăciun, fetele şi femeile nu mai torc sau ţes, pentru a nu o supăra pe Maica Domnului.

Maria Golban Şomlea

- Specialist în Comunicare Interculturală -

Tradiţii şi credinţe de Sâmedru

Moşii de Toamnă este sărbătoarea care se ţine în cinstea morţilor (moşilor) în Ajunul Sfântului Dumitru (Sâmedru). 

Datină deosebit de importantă în lumea satului românesc, Sărbătoarea Moşilor provine din cultul arhaic al strămoşilor totemici. Se presupune că obiceiul datează din vremea geto-dacilor, despre care se crede că practicau diferite ritualuri religioase. În cadrul acestora, în apropierea unor mari focuri, se organizau banchete la care spărgeau vase din lut. Şi despre cioburile găsite în gropile rituale, descoperite pe teritoriul României, se crede că ar fi fost ofrande aduse Moşilor de sub pământ. (Cornel Dan Niculae – Magia şi fiinţele fantastice din arhaicul românesc). 

În Ţinutul Almăjului, cu această ocazie, este cunoscut faptul că se face următoarea incantaţie: “Voi moşi strămoşi Să-mi fiţi toţi voioşi Să-mi daţi spor în casă Mult pe masă Cu mult ajutor În câmpul cu flori” (Emil Petrovici – Folclor din valea Almăjului).
Focul lui Sâmedru 

În unele zone, în noaptea 25/26 octombrie, se aprinde un foc ritual numit Focul lui Sâmedru. Se pare că obiceiul este păstrat şi astăzi în judeţele Argeş, Dâmboviţa,Vâlcea, în zone montane şi submontane din Muntenia, Oltenia şi Moldova, chiar dacă nu se conştientizează semnificaţia iniţială, rituală. Înainte cu două-trei săptămâni, cete de copii, însoţiţi de câţiva feciori, aleg un loc potrivit pentru aprinderea focului, adună crenguţe de brad, iar în după amiaza de 25 octombrie, merg în pădure şi doboară un brad pe care urmează să-l ardă, apoi, feciorii merg din casă în casă strigând: "Hai la Focul lui Sâmedru!". 

În tradiţia românească, bradul este arborele sacru prezent în toate ritualurile de trecere. Prin tăierea lui, ritualul reprezintă un scenariu al morţii, dar şi al renaşterii, prin arderea acestuia. La Focul lui Sâmedru participă întreaga comunitate, cu toţii întreţin focul, femeile împart lumânări, colaci rituali, mere şi covrigi, iar bărbaţii, ţuică. La plecarea acasă, participanţii iau cărbuni aprinşi - simbol al fertilităţii - şi îi aruncă peste păşuni, grădini şi livezi, pentru ca recoltele noului an să fie bogate. Gestul are şi rol apotropaic. 

Despre tinerii care reuşesc să sară peste acest foc, se spune că se vor căsători în anul care urmează.
Sâmedru - Sf. Dumitru (26 octombrie) 

În această zi, credincioşii ortodocşi îl sărbătoresc pe Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, care a trăit pe vremea împăratului roman Diocleţian. Pentru că a ajutat un creştin, a fost decapitat, ulterior fiind beatificat ca sfânt. 

Aşa cum Sf. Gheorghe, cel care încuie iarna şi înfrunzeşte codrul, stăpâneşte prima parte a anului, Sâmedrul (echivalentul Sf. Dumitru în calendarul ortodox), încuie vara, desfrunzeşte codrul, este „patronul” iernii pastorale (26 oct. – 23 apr.) 

În vremurile străvechi, Sâmedru a fost considerat, nu doar început de anotimp, ci şi început de an. “Argumentele care sprijină ipoteza că Sâmedru a funcţionat ca început de anotimp ţin nu numai de domeniul culturii populare, ci şi de cel economic - sfârşitul văratului şi începutul iernatului, încheierea fermentaţiei vinului, ziua soroacelor - şi biologic - începutul ciclului de reproducţie a oilor şi caprelor, desfrunzitul codrului”. (Ion Ghinoiu – Sărbători şi obiceiuri româneşti).

Conform calendarului celtic, popoarele din nord-vestul Europei aveau anul împărţit în iarnă şi vară, despărţite prin două hotare ale timpului: 1 mai şi 1 noiembrie (Ziua Tuturor Sfinţilor). Acceptând corespondenţa celor două perechi de date, din calendarul celtic şi cel popular românesc, J.G. Frazer afirma: „dacă aceste termene au relativ puţină însemnătate pentru agricultorul european, ele sunt deosebit de importante pentru crescătorul de vite căci, la apropierea verii, el îşi scoate vitele pe câmp să pască iarba fragedă, iar când se apropie iarna le aduce înapoi, în adăpostul şi căldura grajdurilor. În consecinţă, nu pare lipsit de temei că împărţirea celtică a anului în două semestre, la începutul lunii mai şi la începutul lunii noiembrie, să-şi fi avut originea în vremurile când celţii erau în primul rând un popor de păstori, a cărui hrană depindea de cirezile sale, şi, ca urmare, marile epoci ale anului erau legate pentru el de momentul când vitele ieşeau din gospodării la începutul verii şi când se întorceau din nou în grajduri, o dată cu sosirea iernii. Chiar în Europa centrală, departe de regiunile ocupate acum de celţi, se pot regăsi clar urmele unei împărţiri similare a anului...”. (J. G. Frazer – „Creanga de aur”, vol. V). 

Se pare că un calendar cu început de an la sfârşitul lunii octombrie a fost generat de aceeaşi ocupaţie străveche, creşterea animalelor: „ipoteza conform căreia populaţia străromânească, probabil şi cea dacică, a avut în uz, asemănător celţilor, un calendar cu început de an toamna, celebrat în ziua în care se sărbătoreşte azi Sâmedru, este confirmată şi de dansul ritual al păstorilor bănăţeni, executat numai de două ori pe an: la împerecherea oilor, şi după şase luni, la alesul sau formarea turmei” (Ion Ghinoiu – Sărbători şi obiceiuri româneşti). 

În Panteonul românesc, Sâmedru este un zeu important, o divinitate agrară, patron al păstorilor şi cel care garantează soroacele. Acum este perioada în care se încheie socotelile pentru înţelegerile făcute în urmă cu şase luni. Conform unei vechi zicale româneşti: “la Sângeorz se încaieră câinii, la Sâmedru se bat stăpânii” (la Sângiorz se formează turmele cu noi păstori şi câini, care, necunoscându-se, se bat între ei, iar la Sâmedru expiră vechile învoieli, motiv de adălmaş, sau ceartă, dacă acestea n-au fost respectate). Chiar şi acum, unii păstori serbează „Anul Nou Pastoral” la o lună după echinocţiul de toamnă, diferit de „Anul Nou Agrar” care începe primăvara, odată cu germinarea seminţelor: „Fiind legat de iernatul, împerecheatul şi gestatul oilor şi caprelor şi în funcţie de ritmul vieţii acestor animale, Anul Pastoral este împărţit în două anotimpuri egale: o iarnă fertilă între 26 octombrie – 23 aprilie şi o vară sterilă între 23 aprilie- 26 octombrie”. (Ion Ghinoiu – Obiceiuri populare de peste an). 

Credinţe... 

„În noaptea de Sâmedru, este obiceiul ca ciobanul să-şi aştearnă cojocul pe jos, în mijlocul stânei. Dacă se aşează pe el o oaie albă e semn că iarna va fi geroasă şi cu zăpezi grele, din contră oaia neagră vesteşte iarnă uşoară. Tot aşa luna este un bun indiciu. Dacă este lună plină cu cer senin, iarna va fi uşoară. Luna plină cu cer înorat, anunţă o iarnă aspră cu zăpezi mari şi ger cumplit” (V.Kernbach – Universul mitic al românilor); 

“Ciobanii pândesc spre dimineaţă cum se scoală oile. Dacă prima sculată este albă şi dacă va pleca în jos - spre sud, iarna va fi grea. De va fi neagră şi va pleca spre nord, iarna va fi uşoară” (Pamfile Tudor – Sărbătorile de toamnă şi Postul Crăciunului);

“În Bucovina usturoiul trebuie semănat până la Sâmedru, dacă-l semeni după poţi să ai mari pagube. Dacă pui totuşi câţiva căţei în pământ, amăgeşti spiritele şi poţi să semeni şi după Sâmedru” (Niculiţa-Voronca – Datinile şi credinţele poporului român".

Maria Golban Şomlea

- Specialist în Comunicare Interculturală -

Tradiţii în „Brumărel”

Brumărel este denumirea populară a lunii octombrie şi vine de la faptul că acum începe să cadă bruma. În această perioadă încep pregătirile pentru iarnă, ţăranii fiind preocupaţi, în special, de treburile gospodăriei. Este de asemenea perioada propice însămânţărilor de toamnă, curăţatului grădinilor şi livezilor.

Prima săptămână a lui „Brumărel” se cheamă Săptămâna lui Procoavă, după numele sfântului care acoperă ogoarele cu zăpadă, pentru ca pământul sa aibă destulă apă când se desprimăvărează, holdele să aibă spic bogat şi grădinile să fie rodnice.

Săptămâna a doua este Săptămâna Satului, cea în care preocupările sunt pentru gospodărie.

Cea de-a treia săptămână este numită Săptămâna Lucinului, de la numele zeului protector al lupilor.
Ultima săptămâna a lunii portă numele Săptămâna Sâmedrului şi este săptămâna în care se sărbătoreşte Sfântul Mucenic Dimitrie – „Sâmedru”.

1 Octombrie: Sf. Procoavă

Sf. Procoavă este cel care acoperă pământul cu zăpadă. Ştiind că sunt mai plăcute flăcăilor dacă au părul bogat şi lung, fetele se roagă Sfântului Procoavă să le dăruiască această nepreţuită podoabă.

14 Octombrie: Sf. Paraschiva 
Această zi marchează începutul pregătirii turmelor pentru iernat, dar şi deschiderea unor târguri specifice produselor pastorale În această sărbătoare nu se lucrează, în caz contrar, existând pericolul apariţiei unor boli. „Sf. Paraschiva” se „ţine” prin post şi rugăciune.

18 Octombrie: Lucinul (Sf. Luca)

Ţăranii respectă această sărbătoare pentru ca Sf. Luca să-i ferească de lupi.

25 Octombrie: Ajunul lui Sânmedru (Moşii de Toamnă)

Această sărbătoare se ţine, în primul rând, în cinstea morţilor, pentru care se fac pomeni, femeile în vârstă dăruind mere, nuci şi colaci. În unele zone se aprinde un foc mare, numit „Focul lui Sâmedru”. Se spune despre tinerii care reuşesc să sară peste acesta, că se vor căsători în anul următor. Există obiceiul ca, atunci când focul e aproape stins, fiecare dintre cei prezenţi să ia un cărbune şi să-l arunce în livada sa. Acesta este un gest cu rol apotropaic, pomii fiind apăraţi de dăunători şi roditori în anul care vine.
26 Octombrie: Sânmedru (Sf. Dumitru)

Aşa cum Sf. Gheorghe, cel care încuie iarna şi înfrunzeşte codrul, stăpâneşte prima parte a anului, Sf. Dumitru încuie vara, desfrunzeşte codrul, este „patronul” jumătăţii friguroase. Chiar şi acum, păstorii români serbează „Anul Nou Pastoral” la o lună după echinocţiul de toamnă, diferit de „Anul Nou Agrar” care începe primăvara, odată cu germinarea seminţelor: „Fiind legat de iernatul, împerecheatul şi gestatul oilor şi caprelor şi în funcţie de ritmul vieţii acestor animale, Anul Pastoral este împărţit în două anotimpuri egale: o iarnă fertilă între 26 octombrie – 23 aprilie şi o vară sterilă între 23 aprilie- 26 octombrie”. (Ion Ghinoiu – Obiceiuri populare de peste an).  “Argumentele care sprijină ipoteza că Sâmedru a funcţionat ca început de anotimp ţin nu numai de domeniul culturii populare, ci şi de cel economic - sfârşitul văratului şi începutul iernatului, încheierea fermentaţiei vinului, ziua soroacelor - şi biologic - începutul ciclului de reproducţie a oilor şi caprelor, desfrunzitul codrului”. (Ion Ghinoiu – Sărbători şi obiceiuri româneşti).

În panteonul românesc, Sâmedru este un zeu important, o divinitate agrară, patron al păstorilor şi cel care garantează soroacele. Acum este perioada în care se încheie socotelile pentru înţelegerile făcute în urmă cu şase luni. „Este interesantă în acest sens creaţia populară – credinţele, legendele, basmele existente, în care Sâmedru este un om obişnuit, într-o variantă fost păstor care trăia singur cu turma la munte, într-alta un păzitor de vaci. Cea mai interesantă însă este aceea care circulă în judeţul Muscel, în care este reprezentat ca un bărbat frumos care peste zi are înfăţişarea unui porc (simbolul zoomorf pentru spiritul grâului) - de fapt legenda care a inspirat “Povestea porcului” a lui Ion Creangă”. (Tudor Pamfile – Sărbătorile la români).

Conform unei vechi zicale româneşti: “la Sângeorz se încaieră câinii, la Sâmedru se bat stăpânii” (la Sângiorz se formează turmele cu noi păstori şi câini, care, necunoscându-se, se bat între ei, iar la Sâmedru expiră vechile învoieli, motiv de adălmaş sau ceartă dacă acestea n-au fost respectate).

Etnograful C. Brăiloiu despre cum trebuia să fie ţinută sărbătoarea Sâmedrului: ”Sărbătoreşte-l bine, nu lucra deloc; încheie socotelile cu ciobanii care ţi-au ţinut oile peste vară, cinstindu-i după obiceiul Răscolului. Sâmbăta, fiind Ziua Soroacelor, lichidează toate celelalte învoieli şi încheie altele, cu adălmaşuri şi veselie - arvuna te leagă, plata te scapă. Dar nu uita: cine-a luat pe datorie, plăteşte de două ori”.

În vremurile străvechi, Sâmedru a fost considerat, nu doar început de anotimp, ci şi început de an. Conform calendarului celtic, popoarele din nord-vestul Europei aveau anul împărţit în iarnă şi vară, despărţite prin două hotare ale timpului: 1 mai şi 1 noiembrie (Ziua Tuturor Sfinţilor). Acceptând corespondenţa celor două perechi de date, din calendarul celtic şi cel popular românesc, J.G. Frazer afirma: „dacă aceste termene au relativ puţină însemnătate pentru agricultorul european, ele sunt deosebit de importante pentru crescătorul de vite căci, la apropierea verii, el îşi scoate vitele pe câmp să pască iarba fragedă, iar când se apropie iarna le aduce înapoi, în adăpostul şi căldura grajdurilor. În consecinţă, nu pare lipsit de temei că împărţirea celtică a anului în două semestre, la începutul lunii mai şi la începutul lunii noiembrie, să-şi fi avut originea în vremurile când celţii erau în primul rând un popor de păstori, a cărui hrană depindea de cirezile sale, şi, ca urmare, marile epoci ale anului erau legate pentru el de momentul când vitele ieşeau din gospodării la începutul verii şi când se întorceau din nou în grajduri, o dată cu sosirea iernii. Chiar în Europa centrală, departe de regiunile ocupate acum de celţi, se pot regăsi clar urmele unei împărţiri similare a anului...”. (J. G. Frazer – „Creanga de aur”, vol. V, Ed. Minerva, 1980).

Se pare că un calendar cu început de an la sfârşitul lunii octombrie a fost generat de aceeaşi ocupaţie străveche, creşterea animalelor: „ipoteza conform căreia populaţia străromânească, probabil şi cea dacică, a avut în uz, asemănător celţilor, un calendar cu început de an toamna, celebrat în ziua în care se sărbătoreşte azi Sâmedru, este confirmată şi de dansul ritual al păstorilor bănăţeni, executat numai de două ori pe an: la împerecherea oilor, şi după şase luni, la alesul sau formarea turmei”. (Ion Ghinoiu – Sărbători şi obiceiuri româneşti, Ed. Elion, 2004).

Se spune că:

- anul care urmează va fi roditor dacă frunzele pomilor se îngălbenesc şi cad în octombrie;

- va fi vânt puternic în decembrie dacă plouă mult în octombrie;

- va fi timp frumos în ianuarie dacă e multă brumă sau chiar zăpadă în brumărel;

- dacă în noaptea de Sâmedru oile se culcă grămadă, în ciopor, va fi iarnă grea, iar dacă oile dorm răsfirate, se aşteptă o iarnă blândă;

- dacă nucii şi gutuii sunt încărcaţi, e semn de iarnă grea.

Maria Golban Şomlea

- Specialist în Comunicare Interculturală -